Şarpele în folclorul aromânilor I

Sistemul de credinţe tradiţionale aromâneşti oferă teme şi motive racordate în primul rând la o tradiţie universală, prin care respiră şi la care participă activ. Astfel, unul dintre aceste motive – şarpele – apare şi în tradiţia aromânilor, ca o entitate bivalentă, care posedă atât proprietăţi miraculoase, folosite în beneficiul omului, dar şi distrugătoare. El “întruchipează în sine dialectica binelui şi răului universal”[1]

Ipostaza benefică a şarpelui. Şarpele casei

“Tu tuti casili ari unu şarpi. Easti şarpili a casâl’ei. Nâslu s-priimnâ noaptea pri-tu casâ maşi cându tuţ durńimu-cându nu durńimu nu yini, şadi ascumtu. Tora cându va nâ bâgămu, vâ treacâ pisti noi fârâ s-lu duchimu. Aeşţâ suntu şerchil’i aţel’i bunil’i, cari aveagl’i casa. S-nu avińi şarpili câ ţâ fuḑi harlu. S-nu vaţâńi şarpili a casâl’ei câ vâ chearâ casa. Vâ moarâ tuţ!”[2]

Cine l-a ascultat o dată pe bunicul povestind despre şarpele casei, nu ar fi avut cum să nu fie cuprins de fascinaţia şi fiorul dat de ştiinta că va trece un şarpe pe deasupra lui în timp ce doarme, sâsâind uşor şi veghind ca totul să fie în ordine. Nici nu-şi va fi putut acel cineva scoate prea curând din minte imaginea şarpelui liniştit, care-şi plimbă domol solzii pe podeaua din chirpici a casei în timp ce toţi dorm, ca într-o împărăţie tăcută în care el este împăratul…

Întâlnim în conştiinţa populară a aromânilor o primă expresie a laturii pozitive a şarpelui, oglindită în imaginea unui şarpe care veghează asupra casei.

“Tu tuti casili ari unu şarpi. Easti şarpili a casâl’ei. Nâslu s-priimnâ noaptea pri-tu casâ maşi cându tuţ durńimu-cându nu durńimu nu yini, şadi ascumtu.  Tora cându va nâ bâgămu, vâ treacâ pisti noi fârâ s-lu duchimu. Aeşţâ suntu şerchil’i aţel’i bunil’i, cari aveagl’i casa. “ [3] “În cultura populară, ipostaza sa benefică este întruchipată de şarpele casei, animal acceptat şi chiar dorit în preajma gospodăriilor” observă şi Ionela Iacob[4].

Motivul şarpelui casei este prezent şi în folclorul romanităţii nord-dunărene, cum ne aratâ Vasile Lovinescu în “Interpretarea esoterică a unor basme şi balade populare româneşti”[5]: plasat sub talpa casei, şarpele se defineşte drept un “simbol chtonian care se leagă de lumea de dincolo”. La fel observă acelaşi Ivan Evseneev: “în credinţele daco-românilor, şarpele casei are atributele unui Iar Domesticus”[6].(Să nu uităm că la romani, “îngerul păzitor” sau “genius”-ul era întruchipat tot de un şarpe.)

O asemănare a funcţiei şarpelui aflat la temelie ca susţinător al universului casei găsim şi în cultura indienilor, cum ne arată Chevalier[7] :”Înaintea ridicării unei case indiene, se bate un ţăruş în capul şarpelui naga subpământean”. Reiese aici o nuanţă mai profundă a puterii de posesie a casei- aceea de “purtare a casei”. Şarpele casei nu e altceva decât purtătorul ei şi în aceeaşi măsură păstrătorul ei. El menţine unitatea lumii sub care se află şi împiedică dezagregarea ei atâta timp cât se află la baza ei. El e principiul dinamic al ei, vivifiant. Mai mult, devine un stăpân din umbră al casei, prin puterea de păstra ordinea ei micro-cosmică. De aceea, cât timp îşi exercită supravegherea, casa e ferită de primejdii. Astfel, se constituie respectul familiei tradiţionale aromâne pentru şarpele casei, pornind de la viziunea conform căreia aceste este un garant al norocului şi al bunăstării. Dacă şarpele pleacă sau dispare, fuge cu el în acelaşi timp şi norocul familiei.

“S-nu avińi şarpili câ ţâ fuḑi harlu. S-nu vaţâńi şarpili a casâl’ei câ vâ chearâ casa. Vâ moarâ tuţ![8]

“Dacă şarpele fuge, acea casă are să rămână pustie sau are să moară mai mulţi din casă” observă şi Mihai Coman[9] ” – şarpele capătă astfel aceeaşi funcţie pe care o aveau în vechime strămoşii mitici- entităţi venerate care asigurau balanţa firească a lumii, fără excese într-o parte sau alta. Se explică astfel înterdicţia ca şarpele casei să fie ucis:

Cine omoară şarpele casei, atrage moartea. [10]

Un alt aspect demn de remarcat ni se pare un detaliu din mărturia bunicului, minunat în esenţa lui: şarpele nu poate trece sau umbla liber prin casă atâta timp cât cei din casă se mişcă, vorbesc- cu alte cuvinte trăiesc conştient, raţional. El poate ieşi la iveală pentru a scruta şi a-şi lua în posesie casa în voie doar pe întuneric, atunci când toţi dorm, sau altfel spus, când pătrund în starea echivalentă cu regresia la un timp şi un spaţiu a originii. Orice visare poartă pecetea reîntoarcerii la matca primordială, la începuturi. Ori exact acesta este mediul şarpelui, fiinţă prin excelenţă reprezentativă a întunericului, haosului începuturilor, nediferenţierilor. Mediul lui natural este noaptea, liniştea, imobilitatea ce pregăteşte zarva din ziua următoare. El este un simbol al latenţei, al potenţialităţilor pe cale de a intra în manifestare, în devenire. Mai mult, el însuşi este un simbol al stărilor joase de conştiinţa, cele care nu pot fi controlate decât prea puţin de raţiune.  În aceeaşi ordine de idei, întrucât şarpele devine activ doar pe perioada nopţii, acest fapt indică că “fusul lui orar” este total inversat faţă de al omului. Pe durata zilei, el se rezumă la a sta ascuns, paralizat, ca într-un somn prelung, pentru ca noaptea să ajungă a stăpâni spaţiul. Din acest punct de vedere, el pare reversul medaliei- partea neagră a unităţii yin-yang dacă vreţi, însumând atributele nocturne ale omului, stările sale pământene, zonele difuze ale conştiinţei sale care ies la iveală doar în mediul oferit de noapte. Am găsit în studiul lui Mihai Coman o expresie care m-a uimit prin corespondenţa ei cu cele afirmate mai sus: “Şarpele este un alter-ego al omului”.[11]

Extrag de aici intuiţia nemaipomenită a omului arhaic că bunăstarea, împlinirea fiinţei nu e de realizat fără zonele joase ale conştiinţei, că acestea toate pe care trebuie să le asigure şarpele casei necesită în aceeaşi măsură şi raţiunea şi iraţionalitatea, ca două părţi indivizibile ale aceluiaşi întreg.

Despre alte ipostaze benefice şi despre cele negative ale şarpelui în gândirea tradiţională a aromânilor, în articole viitoare.


[1] Ivan Evseev, “Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale”, Ed. Amacord, Timişoara, 1994.

[2] Nicolae Bizdună, aromân venit din satul Ano-Poroia (Poroia de Sus), Grecia, stabilit în satul Tariverde, Dobrogea. Date culese în  2006.

[3] idem 2.

[4] Ionela Iacob, “Motivul monstrului înghiţitor în textul popular românesc. Şarpele”, teză doctorat, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca.

[5] Vasile Lovinescu, “Interpretarea esoterică a unor basme şi balade populare româneşti”, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1993

[6] Ivan Evseev, “Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale”, Ed. Amacord, Timişoara, 1994.

[7] Jean Chevalier, ” Dictionar de simboluri: mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri,culori, numere”, Ed. Polirom, Iaşi, 2009.

[8] idem 2.

[9] Mihai Coman “Bestiarul românesc mitologic” Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996.

[10] Irina Nicolau, “Aromânii. Credinţe şi obiceiuri”, varianta online disponibilă la http://www.proiectavdhela.ro/pdf/irina_nicolau_aromanii_credinte_si_obiceiuri.pdf

[11] Idem 9.

©Georgiana Caratanascu Vlahbei

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s