Documente diplomatice I

Era reformelor civile inaugurată în Imperiul Otoman înainte şi după tractatul din Paris, şi speranţele ce le-au deşteptat printre populaţiunile lui eterogene, a atins şi pe Românii din Turcia, a căror existenţă seculară printre popoarele Greciei, Tesaliei, Epirului, Albaniei şi Macedoniei a fost totdeauna cunoscută din timpurile cele mai vechi şi până azi.

Conştienţi de individualitatea lor proprie, acei Români, în contactul lor istoric  şi de interese cu celelalte populaţiuni din Imperiu, începură a-şi da seamă de necesitatea de a-şi salva, sub suveranitatea otomană, fiinţa lor naţională deosebită prin limbă, moravuri, aptitudini şi chiar prin privilegiile de cari până la începutul secolului se bucurau o mare parte dintrînşii, de popoarele conlocuitoare.

Renaşterea politică a Principatelor Române, consacrată pe baze naţionale de acelaşi tractat din Paris, a contribuit, la rândul său, la deşteptarea solidarităţii etnice dintre acei Români din Turcia şi cei de aici, ce isbutiseră să-şi creeze un aşezământ în condiţiuni de trăinicie şi de desvoltare.

Era deci firesc ca limba, principalul inel al legăturii dintre ramurile despărţite ale aceluiaşi popor, să caute să fie cultivată şi pusă la locul de onoare ce-l are la popoarele pline de vitalitate.

În această direcţiune hotărâtoare a fiinţei naţionale a diverselor popoare, sunt cunoscute stăruinţele depuse de meritoşi bărbaţi români din Turcia, devotaţi neamului lor, şi greutăţile cu cari au avut şi ei să lupte.

Principala greutate în aceasta a fost şi mai este încă rezistenţa ce, de la început au întâmpinat acei apostoli ai deşteptării naţiunei lor, din partea autorităţei bisericeşti de care atârnă Românii din Turcia.

Patriarhul din Constantinopole, în adevăr, cu toată tendinţa spre secularizare ce rezultă, conform de altfel cu viua dorinţă a populaţiunilor de tot neamul de sub ascultarea sa, din măsurile şi legile reformatoare ale Imperiului Otoman, au opus de la început mişcărei de desvoltare proprie şi pacinică a Românilor, ca şi a altor popoare din Turcia, privilegiile sale, a căror natură exclusivă, chiar sub raport civil, nu a avut şi nu are alt efect, în realitate, decât să avantajeze tendinţele şi interesele populaţiunilor cu limbă greacă în paguba fiinţei şi intereselor celorlalte.

La adăpostul acelor privilegii, Patriarhul, contrariu prescripţiunilor evanghelice în uz în Biserica creştină orientală, a ştiut să paralizeze legitimele aspiraţiuni ale diverselor populaţiuni de sub ascultarea sa religioasă, tăgăduindu-le întrebuinţarea limbei lor în serviciul divin şi în şcoale, determinând astfel schisma şi animozităţi între credincioşi, în folosul limbei greceşti, fără a avea în vedere înapoiarea ce rezultă din aceasta pentru însuşi progresul religios al populaţiunilor de diferite neamuri.

Solidaritatea, ce denotă, cu tendinţele cunoscute ale Statului grec această greşită pornire a direcţiunei Bisericei patriarhale, considerată în fapt, contrariu titlului sěu ecumenic, ca un monopol al poporului grecesc şi ca un organ esenţial al aspiraţiunilor lui naţionale, a contribuit la antipatia crescândă între credincioşii aceleiaşi Biserici şi la combaterea cu atât mai aprigă şi îndrăsneaţă a aspiraţiunilor diverselor populaţiuni refractare tendinţelor desnaţionalizatoare greceşti.

Acestea sunt cuvintele pentru cari mişcare deşteptătoare, inaugurată de Românii din Turcia, a avut să întâmpine atâtea neajunsuri. Sub cuvânt că în comunele creştine şcoala ar fi un monopol al autorităţei bisericeşti şi al limbii ecleziastice greceşti, încă de la anul 1864, de când datează acolo primele deschideri de şcoli româneşti, s’a tăgăduit acestora de Mitropoliţii locali, orice existenţă, deşi înfiinţarea lor se făcea de supuşi otomani în comune româneşti şi cu păzirea legilor Imperiului.

Astfel, privilegiile concedate de Suveranii otomani Bisericei creştine ca o garanţie a respectărei credinţei religioase a supuşilor de această credinţă din partea Suveranului au fost introduse în contra Românilor de către Capul lor bisericesc spre a-i sili la o uniformitate distrugătoare a fiinţei lor morale, silindu-i a se instrui într’o limbă şi a-şi însuşi idei şi date străine lor.

Treptat însă cu convingerea ce autoritatea Statului Otoman şi-a format despre legitimitatea şi foloasele instrucţiunei în limba lor proprie, şcoalele române s’au înmulţit şi au funcţionat mai în linişte.

Fragment din Documente diplomatice. Afacerile Macedoniei. Conflictul Greco-Român, Ministerul afacerilor străine, 1905 Bucureşti, Imprimeria Statului 1905

Advertisements

One response to “Documente diplomatice I

  1. Pingback: S-a lansat Dhyeata, cel mai ambitios blog de cultura aromana! « MaghiaRomania

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s