Nu-ńi ti aradi, featâ ńicâ- lectură în context mitico-ritual

Nu-ńi ti aradi, featâ ńicâ

LECTURĂ ÎN CONTEXT MITICO-RITUAL

–cântec aparţinând ceremonialului de nuntă la aromâni, cântat alternativ,

in dialog: miresei de rudele din partea mirelui si răspunsul rudelor miresei –

Comunităţile tradiţionale încifrează în acte de cultură coduri şi semnificaţii ale unor realităţi şi universuri de credinţe. Atestarea vechimii acestora e dependentă de găsirea unor scheme şi structuri consacrate ca fiind arhaice. Astfel, se va constata faptul conform căruia conţinutul semantic al unui cântec de tipul “Nu-ńi ti arâdi, featâ ńicâ”- cântec atestat la toate ramurile de aromâni- urmăreşte tiparul unei iniţieri prin care neofitul (fata de măritat) pătrunde într-o nouă ordine a comunităţii şi a vieţii. La origine e de presupus existenţa unui cântec ritualic, care urma schema simbolică a unui traseu iniţiatic închegat în formă poetică vocală, menit a testa exemplaritatea celei ce aspira la noua stare.
1. Rolul şi semnificaţia avertismentelor
 
(rudele mirelui îi cântă miresei)
Nu-ńi ti arâdi, featâ ńicâ
Ş-nu yinu la noi.
 
În plan social, rolul avertismentelor ţin de punerea la încercare a convingerii, determinarii fetei, ce urmăreşte primirea şi însuşirea în conformitate cu normele comunităţii a noului rol in societate. Astfel, se verifica vrednicia fetei de a intra cu adevărat în sânul comunităţii, ţinând în cont faptul că în societăţile tradiţionale, căsătoria reprezenta actul prin care individul devenea adult pe deplin.
 
În plan mitic, rolul opoziţiei familiei mirelui este acela al testării purităţii ne-iniţiatului, care prin actul căsătoriei ajunge să unifice toate potenţialităţile din “vechea viaţă” din starea precedentă, pentru a dobândi statutul deplin de “om”. Căsătoria, în mentalul arhaic, era o treaptă nu doar în plan social, ci mai ales în cel spiritual.
 
Familia ginerelui îşi asumă aici postura pe care, în basme o are spânul sau orice altă ipostază a diavolului, care, cu un ton pe jumatăte glumeţ şi zeflemitor, dar în realitate serios, aţâţă şi testează voinţa eroului, îndemnând întotdeauna spre confort, comoditate şi nu spre efort, spre latenţă şi nu spre asumarea drumului de desăvârşire spirituală şi a greutăţilor lui. Prin natura sa, entitatea opozantă (fie că e vorba de spân, diavol, glasul comun al rudelor mirelui) va fi aşezată la răspântie de drumuri, la loc de bifurcaţie, acolo unde simbolic, iniţiatul are de ales între calea binelui şi cea a răului, în cazul nostru: creşterea sau rămânerea la un stadiu inferior în plan spiritual.
 
Alegerea variantei nefericite e exprimată, simbolic, prin rătăcire sau prin înec: Feata va-ńi ti-cherdzi, Feata,va-ńi ti-neţ, amândouă sugerând pierderea drumului către împlinirea sarcinii: împlinirea fiinţei.
 
2. Probele, metamorfozarea
 
(rudele mirelui îi cântă miresei)
La noi easti rău mari,
Nu va poţ ta s-treţ,
Feată, va-ńi ti neţ!
(…)
La noi easti munti-analtu,
Ş-nu va poţ ta s-treţ.
Nu va poţ ta s-treţ.
(…)
La noi easti soacrâ arauâ
Ş-nu va poţ ta s-treţ.
 
Cele trei probe puse înaintea fetei constituie premisele unei treceri. Şi nici o trecere, care, în mod fundamental este echivalentul simbolic al unei renaşteri, nu poate fi completă fără depăşirea materiei. Iar depăşirea “pământescului”, “lumescului” echivalează tocmai cu însuşirea cea mai profundă a lui, a materiei, îmbracarea profanului (cum face baba Dochia cu cojoacele- un exemplu familiar).
 
(mireasa, prin vocea familiei ei, răspunde)
Pescu mari va-ńi mi facu,
Răulu va ńi-ul trecu
Ş-io la voi va yinu.
 
Piturnicľi va-ńi mi facu
Ş-muntili va-lu trecu
Ş-io la voi va yinu
 
Fata promite să îmbrace, literalmente chip de peşte (pescu) şi chip de pasăre (piturnicl’i)  pentru a depăşi aceste obstacole. Metamorfozarea în animale echivalează cu preluarea stărilor pre/ante-umane, pentru a desăvârşi o coborâre în materie, o cufundare simbolică. Aceasta ţine de reîntoarcerea la starea amorfă, primordială, care atestă ideea de “renaştere” ca menire a cântecului, întrucât orice renaştere, e, în sine, o reîntoarcere la începuturi, la matca nediferenţiată, unde orice distincţie este imposibilă, find vorba de o coexistenţă a tuturor stărilor.
 
Metamorfozele fetei ne aduc aminte de magicele prefaceri ale eroilor din basme- trucuri care, ca şi aici, de fiecare dată salvează eroul şi obţin trecerea cu succes a probelor, dovedind caracterul de fiinţă depină, potentă a acestuia- prin faptul că înglobează stări şi deţine puteri ale unor ordine diferite.
Apogeul acestei scufundări în materie, ca în orice drum iniţiatic, e întruchipat de întâlnirea celui mai periculos duşman, cel mai tulburător şi capabil de a zdruncina spiritual neofitul. În acest caz, soacra ţine locul ultimei “porţi”, fiind echivalentul din basme al zgripturoaicei- o culme a iraţionalului, a însuşirii materiei, o acumulare a nediferenţierii, un arhetip al monstrului- o referire directă la valenţele negative ale materiei nediferenţiate de la începuturi. Nu ne putem delimita doar la motivul popular al soacrei rele, ca instanţă a mâniei şi glasului colectiv neiertător al comunităţii, aici soacra are un evident rol esenţial în plan mitic, unde testează în modul cel mai evident cea mai de preţ calitate a eroului: curăţia inimii. Ştim din aceleaşi basme cum numai “cel curat, bun la inimă”, pur este alesul în întreprinderea unei călătorii la capătul căruia stă transformarea sa majoră. Aici fata nu va putea învinge prin “trucuri”, “şiretenii” care ţin de formă, de materie- transformări sau prefaceri miraculoase nu o pot ajuta. Aici este testat cu adevărat miezul, esenţa ei, cea care trebuie transmutată, a cărui ordine nouă va fi dată de primirea iniţierii. Ceea ce va învinge în final, în această confruntare atât de schematic, dar pătrunzător concinsă de un singur vers ” Soacrâ-rauâ ş-norâ bunâ“, va fi inima curată a fetei, un dat şi nu un truc pe care îl poate mima ( cum sunt “chipurile” de peşte, de pasăre). Mai mult, dacă în planul basmului, e nevoie (cerinţă a structurii narative şi a formei, bineînţeles) de o luptă finală aprigă şi detaliată între erou şi opozant, cântecul memorează doar concluzia faptelor, doar deznodământul. În fapt, răul este învins şi fără a scoate armele, puritatea şi bunătatea fetei fac ca o asemenea luptă să fie consacrată doar prin simpla afirmare a acestora, cu caracter de sentinţă eternă, care dezarmează ostilitatea opozantului: “Dauli va târţemu/Şi banâ (bunâ) va bânămu“.
 
 
Concluzionând, măritişul la aromâni, precum la multe alte culturi echivalează cu trecerea propriu-zisă în rândul comunităţii pentru fată şi are nevoie de parcurgerea cu succes a unor trepte care constituie paşi iniţiatici, orânduiţi după o matrice universală, larg aplicată la culturile arhaice. Astfel, textul se dovedeşte a fi, prin respectarea acestei scheme, unul de factură foarte veche.
 
Georgiana Caratanascu Vlahbei
Advertisements

2 responses to “Nu-ńi ti aradi, featâ ńicâ- lectură în context mitico-ritual

  1. costin stere

    Nu familia răspunde ci însăşi mireasa. Există un filmuleţ cu o nuntă armânească din denisku. L-ai văzut? Acolo cântă chiar mireasa. E ceva de vis.

  2. costin stere

    Într-adevăr textul se dovedeşte de factură foarte veche. Dar să încetăm a fi atât de modeşti. După părerea mea acest cântec are o vechime de aproape 2000 de ani şi foarte probabil este unul din elementele ce au marcat schimbarea religiei la armâni. Nu cred că acest cântec a existat pe timpul poligamiei macedonene.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s