Lucian Blaga pi armâneaşti – traduţeri di Yioryi Vrana (IV)

CÂTRÂ  ADHYIVÂSITORI

 

Aoa easti casa a mea. Naparti soarli şi grâdina

                                                                   cu stuchi.

Voi triţeţ pri cali, mutriţ pritu

                                                 pârmâclichi di poartâ

şi-aştiptaţ si zburăscu. – Di-iu si-apârńescu?

Pistipsiţ-mi, pistipsiţ-mi,

ti iţido poţ si zburăşti câtu vrei:

ti mirâ ş-ti şarpili a ghineaţâľei,

ti arhanghiliľi cari ľi-airâ cu-aratrulu

grâdińiľi a omlui,

ti ţerlu câtrâ cari acriştemu,

ti aurâri ş-câdeari, nvirnari şi-ncruţiľeri

ş-nâinti di tuti ti marea treaţiri.

Ma zboarâli suntu lăcrińili aţiloru ţi vrurâ

ahântu multu s-plângâ ş-nu puturâ.

Multu amari suntu tuti zboarâli,

tr-aţea – alâsaţ-mi

si-alagu mutu anamisa di voi,

s-vâ ies tu cali cu ocľiľi ncľişi.

 

                          (Tu marea treaţiri – 1924)

 

CĂTRE  CITITORI

 

Aici e casa mea. Dincolo soarele şi grădina

                                                            cu stupi.

Voi treceţi pe drum, vă uitaţi printre

                                                  gratii de poartă

şi aşteptaţi să vorbesc. – De unde să-ncep?

Credeţi-mă, credeţi-mă,

despre orice poţi să vorbeşti cât vrei:

despre soartă şi despre şarpele binelui,

despre arhanghelii cari ară cu plugul

grădinile omului,

despre cerul spre care creştem,

despre ură şi cădere, tristeţe şi răstigniri

şi înainte de toate despre marea trecere.

Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit

aşa de mult să plângă şi n-au putut.

Amare foarte sunt toate cuvintele,

de-aceea – lăsaţi-mă

să umblu mut printre voi,

să vă ies în cale cu ochii închişi.

 

                        (În marea trecere – 1924)

 

TU MAREA TREAȚIRI

 

Soarli tu mirindea-oarâ u ţâni ziya a dzuuâľei.

Ţerlu s-dhuruseaşti ti apili di-nghiosu.

Cu ocľiľi fronińi ayrińi tu treacâ

şi-u mutrescu fârâ lâhtari aumbra tu-avlachiuri.

Frundzamea a arburiloru si-adarâ cube ahândosu

pisti unu ntregu pirmithu.

 

Ţiva nu easti altâ soe di cumu easti.

Maşi sândzili a meu greaşti pritu pâduri

dupâ dipârtata-ľi ficiurami,

ca unu ţerbu bitârnu

dupâ ţirboańea-ľi chirutâ tu moarti.

 

Vahi chiru sumu şcâmbi.

Vahi si-ahândusi tu locu.

Ncotu ľi-aşteptu hâbărli,

maşi spilei asunâ,

arâuri s-caftâ tu-ahândińi.

 

Sândzi fârâ apandisi,

o, ma si-eara arihati, ţi ghini va si-avdza

ţirboańea câlcânda pri moarti.

 

Tut’ ma alargu imnu niapufâsitu pri cali –

şi, ca unu fuńe[1] ţi-astupâ cu mândila[2]

unâ gurâ azvinsâ,

ľi-ncľidu cu buşlu tuti izvurli,

trâ totna s-tacâ,

s-tacâ.

                            (Tu marea treaţiri – 1924)

 

ÎN MAREA TRECERE

 

 

Soarele-n zenit ţine cântarul zilei.

Cerul se dăruieşte apelor de jos.

Cu ochi cuminţi dobitoace în trecere

îşi privesc fără de spaimă umbra în albii.

Frunzare se boltesc adânci

peste o întreagă poveste.

 

Nimic nu vrea să fie altfel decât este.

Numai sângele meu strigă prin păduri

după îndepărtata-i copilărie,

ca un cerb bătrân

după ciuta lui pierdută în moarte.

 

Poate a pierit subt stânci.

Poate s-a cufundat în pământ.

În zadar i-aştept veştile,

numai peşteri răsună,

pâraie se cer în adânc.

 

Sânge fără răspuns,

o, de-ar fi linişte, cât de bine s-ar auzi

ciuta călcând pe moarte.

 

Tot mai departe şovăi pe drum –

şi, ca un ucicaş ce-astupă cu năframa

o gură învinsă,

închid cu pumnul toate izvoarele,

pentru totdeauna să tacă,

să tacă.

 

                    (În marea trecere – 1924)

---

[1] fuńe – ucicaş, criminal;

fonu – moarte nenaturală provocată de alt om;

[2] mândila – şimia;

 

© George Vrana