Lucian Blaga pi armâneaşti – traduţeri di Yioryi Vrana (VIII)

IOAN S-DIRINÂ TU PUNDIE
 
Iu hii, Elohim?
Lumea di-tu mâńiľi a tali azbuiră
ca purumbulu alu Noe.
Tini vahi şi-adzâ u-aştepţâ ninga.
Iu hii, Elohim?
Alâgămu alâciţ ş-fârâ vreari,
pritu stihiadzľi a noaptiľei ti pusputimu,
u bâşemu tu pulbiri steaua di sumu câlcâńi
şi-ntribămu ti tini –  Elohim!
Vimtulu fârâ somnu lu-astâmâţimu
ş-ti duchimâsimu cu nărli,
Elohim!
Prăvdză xeani pritu spaţii astâmâţimu
ş-li-ntribămu ti tini, Elohim!
Pânâ tu-aţeali di-tu soni sinuri mutrimu,
noi ayiľi, noi apili,
noi furiľi, noi chetrili,
calea a turnariľei nu ma u ştimu,
Elohim, Elohim!
 
                  (Alavda a somnului – 1929)
 
IOAN SE SFÂȘIE ÎN PUSTIE
 
Unde eşti, Elohim?
Lumea din mânile tale-a zburat
ca porumbul lui Noe.
Tu poate şi astăzi o mai aştepţi.
Unde eşti, Elohim?
Umblăm turburaţi şi fără de voie,
printre stihiile nopţii te iscodim,
sărutăm în pulbere steaua de subt călcâie
şi-ntrebăm de tine – Elohim!
Vântul fără de somn îl oprim
şi te-ncercăm cu nările,
Elohim!
Animale străine prin spaţii oprim
şi le-ntrebăm de tine, Elohim!
Până în cele din urmă margini privim,
noi sfinţii, noi apele,
noi tâlharii, noi pietrele,
drumul întoarcerii nu-l mai ştim,
Elohim, Elohim!
 
                 (Lauda somnului – 1929)
 
INSCRIPȚIE
 
Căľiurli ţi nu li-alâgămu,
căľiurli ţi armânu tu noi,
nâ ducu ş-eali, fârâ numiru, iuva.
Zboarâli ţi nu li grimu,
zboarâli ţi armânu tu noi,
u discoapirâ ş-eali, fârâ sinuru, mastea.
Alumtili ţi nu li dămu,
alumtili ţi armânu tu noi,
nâ lârdzescu ş-eali mistiryiosu patridha.
Siminţa ţi nu u dhurusimu,
siminţa ţi armâni tu noi,
u acreaşti şi ea fârâ sinuru bana.
Moartea di cari nu murimu,
moartea ţi armâni tu noi,
nâ ahânduseaşti şi ea tâţearea.
Şi iuţido pritu tuti
îşi bagâ thimeľiu poezia.
 
                     (Ilichia di heru – 1946-1951)
 
INSCRIPȚIE
 
Drumurile pe cari nu le umblăm,
drumurile ce rămân în noi,
ne duc şi ele fără număr, undeva.
Cuvintele pe care nu le rostim,
cuvintele ce rămân în noi,
descoperă şi ele fără de margini, făptura.
Luptele ce nu le dăm,
luptele ce rămân în noi,
ne lărgesc şi ele în taină patria.
Sămânţa pe care n-o dăruim,
sămânţa ce rămâne în noi,
multiplică şi ea fără capăt viaţa.
Moartea de care nu murim,
moartea ce rămâne în noi,
ne adânceşte şi ea tăcerea.
Şi pretutindeni prin toate
îşi pune temei poezia.
 
              (Vârsta de fier – 1946-1951)
 
© George Vrana
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s