Drumul roman[1]

Motto:

“Mama era substanţa activă în jurul căreia luau înfăţişare palpabilă toate rânduielile vieţii noastre. (…)

Avea în sângele ei o ascendenţă macedoneană. Strămoşii ei din familia Moga, ce a dat neamului mulţi preoţi şi un episcop[2], veniseră în Ardeal din Macedonia, pe la sfârşitul veacului al 18-lea, după reprimarea de către turci a unei răscoale şi după arderea acelei Moscopole, cetate balcanică de strălucită faimă, ce întreţinea impunătoare legături de comerţ şi cultură cu Veneţia”

 

(Lucian Blaga – Hronicul şi cântecul vârstelor)

 

Lucian Blaga, marele poet şi gânditor, hierofant şi arheolog al spiritualităţii străvechi septentrionale a românilor, cel ce a scris despre revolta fondului nelatin şi a exaltat spiritualitatea tracă, în poezia Cimitirul Roman are revelaţia Romei imperiale şi a celebrei Via Appia.

Având perspectiva celui mai faimos drum roman şi fiind înscris el însuşi în această perspectivă, poetul descoperă metafizica romană:

 

“Huliţi au fost romanii

de unii învăţaţi din vremi mai nouă

că metafizică n-ar fi creat

ca alte glorioase seminţii,

doar apeducte, colisee, foruri, drumuri,

eterna urbe, castre şi troiane de hotar.

Huliţi au fost romanii

că numai case ar fi clădit cu atrii

primind de sus lumina

şi avertisment ţinând pe praguri: cave canem.

 

De ţi-ar fi dat s-ajungi odat’ la Roma,

şi-adânc în ţară, prietene, pe Via Appia

                                                    te-ai pierde,

ai înţelege-atuncea ce nedreaptă-i cumpăna

cu care oamenii, popoarele, virtutea unul

                                                               altuia

şi inima şi-o cântăresc. Căci ai vedea un

                                                               Drum,

care se duce, se tot duce în peisaj,

piatră cu piatră potrivind,

un drum flancat, de-a stânga şi de-a dreapta,

de sarcofage, urne, mauzolee,

păstrând cenuşă, oseminte adăpostind.

 

Aşa vedeau romanii Drumul, orice limite-

                                                        nfruntând,

în marea-mpărăţie a vieţii-naintând prin

                                                             moarte

sădită-n şiruri

de două părţi. Cei ce la umbra chiparoşilor

în sarcofage dorm ascultă sunetul

de scuturi şi de lănci, marşul cohortelor,

roţile de care, nechezul cailor. Acestea toate,

la rândul lor, acuma nu mai sânt,

dar morţii cei mai vechi, aceia mai ascultă

la drumul care mai sună pe pământ.

 

Aşa închipuiau romanii cimitirul:

un drum flancat de două rânduri de tăceri.

Aceasta-i metafizica romană: un Drum.

Un drum ce-naintează printre morţi nu

                                                       printre vii.”

 

                                                    ( Cimitirul Roman[3] )

 

Descoperim în expresia poetică din Cimitirul Roman, o lumină, o limpiditate specifică spaţiului mediteranean în care cresc chiparoşii, dar şi un mister al luminii ce irumpe dintr-un prea plin al limpidităţii şi amestecă sensurile.

Blaga ne dezvăluie în acest poem personalitatea lui meridională, mediteraneană.

În prologul la o edţie bilingvă româno-spaniolă[4], a poeziei lui Blaga, hispanistul Darie Novăceanu scria: “În opoziţie parţială cu cei care cred că descoperă în formaţia sa universitară – studiile de filozofie de la Viena – latura fundamentală a liricii susţin existenţa, în această lirică, a unui foarte clar spirit mediteranean. În dialog direct cu formarea unei vârste poetice europene, care s-a făcut cunoscută după primul război mondial, Blaga îşi scrie primele poeme “cele ale luminii”, sub influenţa culturii sale filozofice (mai ales cea a lui Bergson), dar această lumină vine de la izvoarele primordiale mediteraneene. Generaţia poetică europeană căreia îi aparţine Blaga este generaţia lui Federico Garcia Lorca, a lui Eugenio Montale, a lui Salvatore Quasimodo, a lui Kavafis, chiar şi a lui Ulises Elitis[5] – pentru a numi doar câţiva dintre ei, creatori comuni ai unui arc poetic pe deasupra celor trei mari civilizaţii – greacă, romană şi iberică – care au dat înfăţişare continentului nostru.”

Dar Blaga era un mediteranean chiar prin ascendenţa sa aromână, macedoneană, pe care o invocă în Hronicul şi cântecul vârstelor.

Lumea mediteraneană este o lume solară, a contururilor vii, a formelor concrete, a limitării şi nu a dezmărginirii, a ştergerii contururilor sub imperiul lunii noptatice. În acelaşi timp,  lumea mediteraneană este o lume a vieţii şi nu a morţii.

Ultimele două versuri din poemul Cimitirul Roman par să dezmintă cele de mai sus, prin ceea ce acestea afirmă apoftegmatic: “Aceasta-i metafizica romană: un Drum./ Un drum ce-naintează printre morţi nu printre vii.” Inclusiv titlul poemului ne trimite înşelător cu gândul la moarte.

Ceea ce afirmă apoftegmatic poetul în versurile citate, se află într-o vădită contradicţie cu alte versuri de asemenea apoftegmatice; ”Aşa vedeau romanii Drumul, orice limite-nfruntând,/ în marea-mpărăţie a vieţii-naintând prin moarte/ sădită-n şiruri/ de două părţi.”.

Sensul acestor versuri este pe cât se poate de lămurit. Punctul de ajungere al acestui drum este “marea-mpărăţie a vieţii” şi nu moartea.

Drumul constituie o încercare de transgresare a imanenţei prin epuizarea acesteia, “piatră cu piatră potrivind” spune poetul.

Drumul presupune în acelaşi timp o luptă ascetică cu limita în mijlocul lumii ce a înflorit parcă într-un cimitir.

Această metafizică romană nu constituie o teorie, în sensul ei originar de contemplaţie, ci o filosofie practică ce are drept temei fapta organizatoare a romanului de a da sens propriilor limite.

          Orice limită transgresată naşte virtual un imperiu. Astfel imperiul se naşte din lupta romanului cu el însuşi şi cu propria limită.

 

                                                                      

                                                     George Vrana (Yioryi Vrana)

 


[1] Despre drumul roman şi metafizica romană am mai scris şi în cartea mea Jurnal interior – Argonaut pe marea interioară – Nostalgia nebunilor (în 73 de gânduri despre identitate), publicată în anul 2011, la Editura Oscar Print, la pag.68-69, în microeseul: Geometrie şi mare;

[2] Episcopul despre care vorbeşte Blaga este străbunicul său, Vasile Moga, considerat primul episcop ortodox “român” al Transilvaniei. Până la Vasile Moga, episcopii ortodocşi din Transilvania erau cu precădere sârbi.

[3] Poezia lui Lucian Blaga, Cimitirul Roman a apărut în ciclul de poeme postum: Ce aude unicornul.

[4] LUCIAN BLAGA – ÎN MAREA TRECERE – Poeme –  EDITURA MINERVA, Bucureşti – 1972/ LUCIAN BLAGA – EN EL GRAN CORRER – Poemas – EDITORIAL MINERVA – 1972;

[5] Odysseas Elytis.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s