Yioryi Vrana

 

                       Hristu Cândroveanu sau infidelitatea ca artă

                                    De la Homer la avangardişti[1]

 

          Sunt traduceri şi traduceri. Unii dintre traducători doresc să fie fideli textului, alţii practică infidelitatea cu voluptate. Oficianţii fidelităţii cred despre ei înşişi că sunt obiectivi şi sfârşesc întotdeauna în sterilitate. Infidelii practică un soi de imperialism al propriei subiectivităţi dar pentru că inima este motorul lor, prin întreprinderea artistă, voit estetă, refac adevărata atmosferă a textului şi a poeziei ce emană din el. Putem spune despre infideli că fiind fideli faţă de artă, sfârşesc prin a fi fideli faţă de ceea ce este inefabil într-un text, faţă de poezie.

          Un astfel de infidel este şi Hristu Cândroveanu. Deja în monumentala antologie “Un veac de poezie aromână”, autorul dezvoltă propria teorie a infidelităţii împotriva transpunerilor filologice juxtaliniare. În viziunea mea, o traducere artistă, fatal infidelă, conţine în ea însăşi o dublă ambiguitate. Ambiguitatea se naşte în complicitatea voluptoasă pe care traducătorul o stabileşte cu textul şi în acelaşi timp în complicitatea fertilă cu propriul eu. Această din urmă formă de complicitate determină timbrul personal al operei traducătorului. Aşadar, eu personal, nu pot concepe traducerea în afara creaţiei. Genialul critic literar I. Negoiţescu, în a sa antologie nonconformistă a poeziei române “De la Dosoftei la Şt. Aug. Doinaş”[2] îl prezintă pe Coşbuc cu un singur poem propriu dar cu o mulţime de fragmente ce reprezintă traducerea acestuia din Divina Comedie. Este redundant să ne referim la geniala traducere din Iliada lui Homer, aparţinând lui George Murnu, care a fost considerată de către G. Călinescu “un moment fundamental în evoluţia limbii literare (corespunzător Iliadei lui Gnedici în literature rusă (…)”[3]

          Hristu Cândroveanu ne oferă astăzi o monumentală antologie a poeziei universale în oglinda propriei subiectivităţi artiste. Fără să fie exhaustivă, ea este într-adevăr cuprinzătoare aşa cum o şi consideră autorul în postfaţă. Şi oricum, este prima de această natură, cum remarca acelaşi autor. Această carte constituie cu siguranţă o provocare. Simpla statistică aplicată acesteia te face să fii oarecum excedat. Antologia cuprinde nu mai puţin de 206 poeţi care reprezintă nu mai puţin de 14 literaturi. Literaturile cel mai bine reprezentate sunt cele considerate convenţional canonice: franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă, rusă. Sunt reprezentate substanţial şi literaturile greacă şi latină – de asemeni canonice – după cum sunt reprezentate tangenţial literaturile ebraică, persană, indiană şi maghiară.

          Despre ce să vorbeşti mai înainte când te raportezi la acestă antologie monumentală, în care se perindă atâtea voci fundamentale ale poeziei universale?

          Prima problemă pe care am putea să ne-o punem este aceea a personaltăţii antologiei. Dincolo de eclectismul fatal al oricărei antologii de poezie universală, antologia lui Hristu Cândroveanu prezintă o coerenţă vădită. Bineînţeles că această coerenţă inefabilă nu poate fi descoperită cu instrumentele pozitivismului, ea este abia sesizabilă şi totuşi posibil definibilă. Nu avem de-a face cu o coerenţă care să fie susţinută programmatic de o idee, ci cu o coerenţă întreţinută de ceea ce constituie o constantă a sensibilităţii artistice a poetului Cândroveanu. Un cititor cu o ureche exersată poate constata după parcurgerea antologiei că autorul ei cultivă o anumită acustică a poeziei şi pune în valoare cu voluptate ritmuri sonore cu o prestidigitaţie de virtuoz, realizând o perfecţiune formală, uimitoare în aromână. Autorul reuşeşte mai cu seamă astfel de performanţe acustice atunci când muzica se desfăşoară pe fundalul scurgerii timpului. Astfel, autorul este un performant în materie de poezie elegiacă. Dar şi în acest registru al elegiei, muzica realizată de Hristu Cândroveanu nu este una monocordă. Într-o limbă considerată crudă, cât de admirabil sună poezia lui Francois Villon – “Balada Doamniloru di-Altoarâ” – şi ce echilibru prozodic reuşeşte să realizeze traducătorul, în pofida atâtor ornamentaţii livreşti! De asemeni, remarcabilă este surprinderea naturii elegiace într-un sonet cum ar fi “Sonetu trâ Maria” de Pierre de Ronsard. Este extrem de dificil să realizezi un echilibru între curgerea specifică elegiei şi forma fixă a sonetului. Cât de surprinzător sună celebrul poem “El Desdichado” al lui Gerard de Nerval – îmbinare de spirit decadent, superbie livrescă şi perfecţiune formală. Am mai putea exemplifica şi alte performanţe obţinute de traducător în materie de poezie elegiacă, cum ar fi “Annabel Lee”, de Edgar Allan Poe. O altă reuşită deosebită pe tărâmul poeziei elegiace o constituie aproape întreaga secţiune dedicată poeziei ruse. Traducătorul surprinde foarte bine acea muzică ce se naşte în întâlnirea complicatului suflet rus cu grandoarea naturii. Dincolo de afinitatea traducătorului pentru elegie – evidentă după părerea mea – acesta cultivă muzica pentru ea însăşi. În aceste condiţii traducătorul nu avea cum să rateze muzica poeziei simboliste scrisă de Paul Verlaine.

          Nu pot să nu scot în evidenţă felul exemplar în care traducătorul a reprodus acea sobrietate tragică specific spaniolă din “Bocet pentru Ignacio Sanchez Mejias” de Federico Garcia Lorca, în care acesta plânge în ritmuri de metronom cu imagini suprarealiste, soarta celebrului toreador.

          Suflet modernist, traducătorul face din Veneţia lui Alfred de Musset o poezie modernistă cu sonorităţi remarcabile, ce relevă la un moment dat parcă pe un Ion Barbu inedit: “Arvigra dormu în grupi/ Pamporli şi şalupi (…)”.

          Traducătorul îndrăzneşte să redea în aromână ritmuri şi sonorităţi avangardiste, dadaiste, în “Cânticu Dada”, de Tristan Tzara, creând şi o ambiguitate prin folosirea cuvântului dada, care în aromână înseamnă mamă.

          Poezia de mai sus ne demonstrează disponibilitatea autorului nu numai pentru sonorităţi stranii, avangardiste, dar şi pentru ludic. Disponibilitatea traducătorului este însă mult mai largă. Există în antologia analizată şi o altfel de coerenţă. Această altfel de coerenţă este determinată de disponibilitatea lui Hristu Cândroveanu – atotprezentă – pentru cuvinte şi poate mai ales pentru acel proces germinativ care face posibilă crearea universului poetic, altul decât cel real, dar la fel de veridic. În acest context, traducerea poemului lui Andrè Breton, prezent în carte, este extrem de semnificativă şi nu pare întâmplătoare. Femeia şi diversele ei ipostaze anatomice devin pretextul dezvoltării prolixe a unui univers poetic de sine stătător. Acest univers poetic se populează cu ornamentaţii construite în stil baroc şi pătrunse de viziuni suprarealiste. Există o tendinţă spre manierism, universul nou creat este unul artificial. Poezia aromână care era în viziunea lui Hristu Cândroveanu în prima ei fază de manifestare mai degrabă o artă după natură, devine în traducerea exemplificată, artă pentru artă. Universul creat prin traducere deşi este artificial, are o concreteţe reală din perspectica cuvintelor ce-l populează. Aromâna iese câştigată din această experienţă şi devine credibilă. Ea nu mai este o sumă de virtualităţi obscure, ci o limbă vie.

          Astfel, traducătorul are un ochi atent pentru cuvinte şi mai cu seamă pentru materia cuvintelor în mişcare. Omul neputând să creeze ex nihilo precum divinitatea, se ajută în crearea lumilor posibile, de cuvinte. Dintr-o anumită perspectivă, în spatele antologiei ce face obiectul eseului de faţă, stă o intenţie demiurgică, mai mult sau mai puţin manifestă. Indiferent că autorul tradus este clasic, romantic, modernist sau avangardist, traducătorul vădeşte un ochi atent pentru materialitatea cuvintelor. Într-o parte consistentă a ei, antologia relevă o anumită densitate aluvionară a materiei poetice care face atât de bine tradiţiei poetice aromâneşti, totuşi precară şi cu o disponibilitate mai mare pentru economia de limbaj. Această disponibilitate este, cred eu, structurală pentru aromână şi se regăseşte chiar în poezia populară. Tocmai de aceea cred că încercarea de a defini poezia populară aromână prin raportarea acesteia la poezia populară dacoromână, considerată convenţional etalonul a fost din acest punct de vedere o greşeală. Altele sunt legile de alcătuire ale poeziei populare aromâne şi tocmai de aceea această poezie trebuie gândită prin ea însăşi. Cred asemenea lui Nicolae Iorga că există mai multă latinitate în sufletul aromânilor şi aceasta explică expresia poetică mai ascetică în ceea ce-i priveşte, comparativ cu expresia poetică adeseori exuberantă la români, unde componenta slavă a avut un cuvânt important de spus. Astfel, un Giuseppe Ungaretti cu expresia lui poetică ce frizează ascetismul, este predispus să sune bine în aromână.

          Revenind însă la una dintre virtuţile traducerii lui Hristu Cândroveanu doresc să scot în evidenţă acel ochi atent, despre care vorbeam undeva mai sus, de cineast parcă, care surprinde natura, atotprezentă în antologie, cu ajutorul cuvintelor în mişcare, pentru a căror materialitate dovedeşte o sensibilitate specială. Cum traducerea este o cunoaştere prin intermediul oglinzii, raportarea la natură se face în antologia comentată prin potenţarea unei anumite senzualităţi a cuvintelor, a materialităţii acestora care să semnifice astfel natura însăşi. Dacă poetul german Wilhelm Lehmann prezent în antologie, în poezia “Daphne” practică un cult pentru materia însăşi, traducătorul reface cultul pentru materie, printr-o raportare senzuală la materia cuvintelor. Materia şi implicit lumea se recrează prin cuvinte: “Gutuńea creaşti. Arcuroasâ,/ Sta-n mânâ hâidhipsitâ linu,/ Aşi cumu hâidhipsea Apolo,/ Apreslu ali Daphne sinu (…)”. Se realizează astfel o cunoaştere erotică ce are drept finalitate inventarea unei lumi noi. Traducerea nu mai este un act secundar, parazitar, ci un act de creaţie veritabil. Prin jocul în oglindă, Hristu Cândroveanu inventează o întreagă tradiţie poetică aromână.

          Antologia comentată, dincolo de unitatea ei stilistică, este şi o formă de experimentare. Traducătorul experimentează în aromână diversele registre lirice ce n-au putut fi experimentate în mod organic din cauza precarităţii tradiţiei poetice aromâneşti, după cum experimentează şi diverse viziuni neologistice. Ca să verificaţi îndrăzneala lui Hristu Cândroveanu vă invit să citiţi poezia “Treaţi unu omu cu nâ pâni sumsoarâ”, de Cesar Vallejo, considerat de foarte mulţi, cel mai mare poet hispanic.

          Ca o remarcă la sfârşitul acestui eseu, constat o tendinţă spre autohtonizarea neologismelor, în pofida a ceea ce autorul afirma recent în prefaţa cărţii “Soari disicat” a talentatului poet Spiru Fuchi. Această autohtonizare produce adeseori stridenţe nedorite. Spre exemplu, de ce sţenâ, biţicletâ, etc.

          Aş mai reproşa traducătorului folosirea unor românisme acolo unde există cuvinte aromâne. Aceste aspecte care de altfel nu sunt generale, sunt cu totul insignifiante şi nu pot umbri monumentalitatea acestei antologii şi a efortului de ani de zile a autorului ei.

 

 


[1] Prezentul eseu  a fost publicat cu titlul ”Antologia poeziei străine în grai aromân” în “Deşteptarea – Revista aromânilor”, Bucureşti, Anul 11, Numărul 6 (123), iunie 2000. Eseul a fost republicat cu titlul Hristu Cândroveanu – O antologie de poezie universală în aromână”, în volumul “Istorie şi civilizaţie aromânească “, editat de Fundaţia Cultural Ştiinţifică Andrei Şaguna, ediţia 2000.

Eseul este de fapt o recenzie făcută la cartea lui Hristu Cândroveanu, “Antologia poeziei străine în grai aromân”, carte ce a fost publicată în anul 2000, la Editura Fundaţiei Culturale Aromâne “Dimândarea Părintească”.

Varianata eseului publicată acum pe Dhyeata, este una revăzută;

 

 

[2]Ion Negoiţescu –“ De la Dosoftei la Şt. Augustin Dionaş. – O antologie a poeziei române”, Editura Dacia, Cluj-Napoca,  1997;

[3] G. Călinescu – Istoria Literaturii Române De la Origini Până în Prezent, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Minerva, Bucureşti – 1986.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s