Tag Archives: armanesc

Ion Zeană: Conştiinţa natională reflectată în poezia populară aromână

Omul se naşte într-o colectivitate mai mică sau mai mare şi încă din primii ani de viaţă dobândeşte conştiinţa că, din punct de vedere biologic, moral şi cultural aparţine acelei colectivităţi de la forma cea mai primitivă de clan, trib, până la forma superioară de naţiune. Limba, sângele, cultura şi teritoriul sunt elementele fundamentale care definesc conştiinţa identităţii etnice a unei colectivităţi umane. Rostim un truism afirmând că fiecare naţiune are spiritul ei specific prezent în toate manifestările şi creaţiile ei artistice şi culturale, şi cu cât acestea sunt mai numeroase şi mai variate, cu atât sunt mai frumoase şi mai interesante, alcătuind un buchet superb şi îmbogăţind cultura universală.
În lirica şi epica populară aromână, conştiinţa naţională se afirmă cu pregnanţă în numeroase poezii. Iată un exemplu edificator, oferit de o poezie de dragoste:

 

Cântic di Colońa

 

O, lea Chiţă fărşiroată,
Cihtăsişi Colońa toată,
Chiţa mea, Chiţa-ali dadi!
O, lai gione, ocľiu lai,
Ţi-i aţel di tine grai?
Ti Colońa eu nu-ńi hiu,
Ma hiu ti-un gione rămăn,
Gioni-alept, gioni di fară,
D-iu auş ľi-a noci s-fitară.
Aidi, gione, s-nă fudzim,
Că doi ľi nă uidisim,
Ună  limbă-avem ş-nă ńeată-
S-nă făţem doiľi suţată!

  

Cântec din Colonia

 

O, tu Chiţă fărşiroată,
Zăpăcişi Colonia toată,
Chiţa mea, Chiţa mamei!
O, voinice, ochi de mură,
Ce grai ţi-a ieşit din gură?
Eu nu sunt pentr-un păgân
Ci pentr-un voinic armân,
Tânăr zvelt ca chiparoşii,
De unde ne sunt strămoşii.
Hai, voinice, să fugim,
C-amândoi ne potrivim
De acelaşi neam şi  grai –
Hai să ne-nsoţim, deci, hai!

 

Această perlă lirică – creaţie a fărşeroţilor din Albania, autohtoni din vremuri imemoriale pe acele tărâmuri locuite de traco-iliri şi cucerite apoi de legiunile romane – este pe cât de expresivă ca fond şi formă literară, pe atât de clară şi de categorică în ce priveşte afirmarea identităţii etnice a românilor din această zonă a Peninsulei Balcanice unde şi azi trăiesc circa 500.000 de oameni care îşi zic rămăni şi rumâni, întocmai ca şi fraţii lor din stânga Dunării, de care sunt separaţi de aproape un mileniu şi jumătate. De notat că fărşeroţii nu au în graiul lor proteza a ca unii conaţionali din Peninsula Balcanică. Ei pronunţă cuvintele care încep cu silaba r exact ca românii din stânga Dunării: rămăn, rumân, râu, rău, rană, rădăţină, ruşine, etc. Deci, acest giuvaer liric este totodată un document istoric şi filologic de o incontestabilă valoare ştiinţifică şi numai ignoranţii, oamenii cu prejudecăţi sau de rea credinţă îl pot nega sau răstălmăci.
Dar o altă perlă folclorică, poate şi mai expresivă, este cântecul de luptă intitulat „Fraţii Giuvara” ( Fraţii Giuvara ), poezie scurtă şi densă, plină de sentimentul naţional şi creştin:

 

Oi-lele şi oi-bobo,
Ascultaţ, moi, voi aco!
Doi giunaţ, doi fraţ Giuvară,
Doľi năşi capu-şi mutară,
Rumăniulu-l trunduiră
Şi duvletea-u ciurtuiră.
Giuvăraţ, peşli aroş,
Mea şi bat sus la Cucoş!
Giuvăraţ, pală di-asime,
Cu tufechea di flurie
S-bat c-ună-ntreagă Turchie,
Ca palăştili-afumate,
Vor s-aducă criştinătate!
Giuvăraţ, ficiori Rumăńi,
Bagă moartea pri tu căńi.

 

Alelei! Voi fraţi creştini,
Ascultaţi-mă puţin!
Doi voinici, doi fraţi Giuvara,
Răsculară toată ţara,
Au înflăcărat Vlahia,
Zguduind împărăţia.
Giuvăraţ, ilice roşii,
Se tot bat sus la „Cocoşii”!
Giuvăraţ, pală-argintată,
Cum mai ştiu să mi se bată!
Ei cu durda aurie
Se tot bat c-o-mpărăţie,
Cu cartuşiere-afumate,
Pentru cea creştinătate!
Giuvăraţ, flăcăi Rumâni,
Fac prăpăd printre păgâni.

 

Din această poezie populară, făcută de un martor contemporan, reiese că aromânii nu numai că luptau pentru dezrobirea tuturor popoarelor creştine din Balcani, dar şi că ei deţineau un teritoriu al lor unde locuiau în massă compactă şi pe care îl numeau Rumâniu sau Vlahie. Acest teritoriu era pentru ei patria lor veche, invadată şi ciopârţită rând pe rând de năvala unor popoare străine.
În altă poezie populară, culeasă de la fărşeroţii din Albania – ramura cea mai ferită de influenţa culturii elene – se face distincţie netă între aromâni şi greci. Reproducem doar câteva fragmente grăitoare:

 

Rămăńľi susesc greaţi.

 

Voi rămăńi di-aoa ş-di-aco
Nu-avdzăţ ţi s-faţi-Armiro?
Armiro nu-avdzăţ ţi s-feaţi,
Că rămăńľi susesc greaţi?
……………………………………
Chiru rămănamea-ntreagă
Ca s-loaţ voi ’nă-nveastă greacă?
Ş-tini, lai Pleasa mărată,
Nu s-afla ’nă lai feată
Ca s-ľi daţ al Nisa-nveastă?
Lăi Nisa, s-ţă-ncľidă dera
Va-ţ grească hiľiu patera:
Nu loai ună di isnafi
Ca să-ţ grească feata tati?

  

Aromânii se logodesc cu grecoaice.

 

Aţi aflat, rumâni voi, o!
Ce se-ntâmplă-n Armiro?
N-auzit-aţi ce se face,
Că rumânii iau grecoaice?
………………………………….
Pieri românimea-ntreagă
Să luaţi nevastă greacă?
Şi tu Pleasa fărşiroată,
N-ai găsit tu nici o fată
S-o ia Nisa de nevastă?
Măi Nisa, lua-te-ar pustiul!-
Ţi-o grăi patera fiul!
Nu găseai de-a noastră fată,
Să-ţi spună fetiţa tată?

 

După cum se vede, fărşeroţii din Pleasa îşi arată indignare şi-şi bat joc de hotărârea unui consătean de a se căsători cu o străină de neamul lor, adică cu o grecoaică din Armiro, unde mergeau cu oile la iernat. Spiritul conservator era foarte dezvoltat până la sfârşitul celui de al doilea război mondial.
Dar vlahii balcanici s-au delimitat răspicat nu numai faţă de greci, ci şi faţă de toate celelalte popoare şi naţiuni din Peninsulă. Sub lunga ocupaţie otomană de peste 500 de ani, aromânii au luptat continuu contra turcilor păgâni cu apărători ai întregii creştinătăţi balcanice. Multe cântece au fost dedicate unor iluştri armatoli aromâni ca fraţii Giuvara, Caciandoni, Cole Ghiză, Custareli, ş.a., fără să mai vorbim de numeroase balade populare compuse în limba greacă vulgară şi închinate  unei întregi pleiade de armatoli ( clefţi ) vlahi renumiţi ca Griva, Geavela, Caraiscachi, Bucuvala, Bociari, Odiseu Andruţu, Colocotroni, călugărul Atanasie Diacul, etc. revendicaţi cu mândrie de literatura greacă, deşi unii dintre ei nici nu ştiau greceşte.
Iată imaginea albanezilor islamizaţi, reprezentanţi de başbuzucii guvernatorilor turci din Albania, rapaci, tembeli, cruzi şi ucigaşi, redată de poezia „Aspărdzearea Muscopolei”:

 

Ună  ńiľi di-arbineşi,
Tuţ disculţ ş-fără cămeşi,
Linutopea-ncălicară
Ş-Nicoliţa tut furară.
……………………………
Giońiľi-a ľei sânt giońi xifteri
Şi-nsuraţ, ş-făr di muľeri,
Până ş-feati nimărtati
La giunami aduc indati.

 

Vinu-ncoa, fitica meau,
Cu fuşechili tu pudghiau,
Că  noaptea va-şi hibă greau!

  

Albanezi mulţi, fioroşi,
Toţi desculţi şi zdrenţăroşi,
Linotopea o călcară,
Nicoliţa o prădară.
…………………………………..
Tinerii ei, toţi şoimi iuţi,
Sunt viteji neîntrecuţi,
Chiar şi fetele mari, mici,
Cară gloanţe la voinici.

 

Vin’aici, fetiţa mea,
Cu plumbii în poala ta,
Noaptea asta va fi grea!

 

În balada „Cânticu al Cole Ghiză”, varianta a III-a din culegerea de „Cântiţi Fărşeroteşti” a lui Gheorghe Padioti, întâlnim forma „rumân” pe lângă cea de „rămăn”:

 

Greaşte ş-Cole Ghiză cu boaţea subţăre,
Cu măna pi pală totuna hazăre:
Daţ, o  giońi rumâńi,
Să-li băgăm tu măńi!

 

Strigă Cole Ghiză cu vocea subţire,
Cu mâna pe paloş gata de lovire:
Pe ei, fraţi români,
Să-i zdrobim în mâini!

 

Grija deosebită pentru păstrarea  limbii materne capătă expresie artistică.
Într-un cântec cules şi notat de Tache  Papahagi, intitulat „Voi giuname şi voi fraţ”:

 

Voi giuname şi voi fraţ,
Până cându va si staţ?
Loaţ tufechili şi-nchisiţ
S-ascăpăm pi-a noşti părinţ,
Noşti părinţ şi-a noştri fraţ
Di duşmańiľi di antarţi.
Acaţă, ľi-dzâţi: „Fă-ti grec!”
Tora-ańia-ńi yini s-crep.
Cama ghini s-murim toţ,
Dipi s-nâ-ncľinăm la greţi!
Iu s-vidzu, iu si-ari-avdzătă
Si-alaşi limba di-ună etă,
Limba noastră mult muşată,
Faptă di mumă ş-di tată?
Tot rămăńi, tot avdhiľeaţ
Nu şi ştea di greţi i di alţ!

 

Măi, voi tineri şi voi fraţi,
Până când o să mai staţi?
Luaţi arma şi porniţi
Să scăpăm bieţii părinţi,
Pe părinţi, pe-ai noştri fraţi,
De duşmanii de antarţi.
„Fă-te grec!”, ei ne grăiesc,
Mie-mi vine să  pleznesc.
Mai bine toţi să murim,
Decât greci să devenim!
Unde oare s-a văzut
Să-ţi laşi limba din trecut,
Limba noastră minunată,
Dată de mamă şi tată?
Tot români, tot avdeleaţi,
Nu se vor nici greci, nici alţi!

 

O mulţime de balade şi de cântece populare aromâne au fost culese şi publicate în 1952 de Constantin Papanace în „Mica Antologie Aromânească”. În ele se oglindesc unele episoade tragice petrecute în prima decadă a secolului XX, generate de teroarea dezlănţuită de bandele de antarţi greci împotriva populaţiei aromâne paşnice în urma recunoaşterii acesteia ca minoritate distinctă prin Iradeaua sultanului Abdul Hamid din 9 mai 1905. Teroarea furibundă a antarţilor a durat până în preajma războiului balcanic din 1912 şi s-a soldat cu sute de victime nevinovate, cu jefuirea şi incendierea multor sate aromâneşti din Macedonia, ducând şi la ruperea relaţiilor diplomatice dintre România şi Grecia. Restabilirea lor a avut loc când Grecia a avut nevoie urgentă pentru a bara drumul expansiunii bulgare spre Marea Egee şi Mediterana. Şi România, înţelegătoare şi generoasă, a trecut peste toate daunele morale şi materiale provocate de  bandele de antarţi, i-a acordat tot sprijinul, intervenind cu armata şi punând capăt războiului dintre foştii aliaţi, care, după înfrângerea Turciei, se certau  pentru a  rupe  fiecare o bucată cât mai mare din teritoriul Macedoniei care nu le aparţinuse niciodată.
Iată jurământul pe care îl ia fiului ei o aromâncă al cărei bărbat a fost ucis de antarţii greci, în poezia „Pri murmintu”:

 

– Hiľu, cara s-bânedz, s-acreşti,
Vrutlu-ţ tată s-nu-agârşeşti,
Trâ un dzaţi si-l plăteşti!
Greţi făr di uminitati,
Ţe nu daţ la-armâńi driptati!

  

Dadă, ma s-bânedz, s-acresc,
Vrutlu-ńi tată nu-agârşesc,
Trâ un dzaţi va-l plătesc,
Greţi făr di uminitati
Ţe vătămat a meu tati!

 

Fiule, mare odată,
Să nu-l uiţi pe bietu-ţi tată,
Pentru unul – zece plată
Greci lipsiţi de omenie,
Pentru aromâni urgie!

 

Mamă, când voi creşte-odată,
N-am să-l uit pe bietu-mi tată,
Pentru unul – zece plată,
Greci cu  inima turbată
Ce-aţi ucis pe bietu-mi tată!

 

Revolta, ura şi setea de răzbunare a atâtor victime nevinovate şi-au găsit expresia artistică în poezia „Nu plândzeţ mume” ( Nu plângeţi mame ):

 

Nu plândzeţ mume
Şi nu jiliţ
Că fug ficiorľi
S-iasă cumiţ!

 

Ţindzeţ apăľili,
Loaţ manliherli,
Tra s-avdă greţľi
S-lă s-mută perľi!

 

Elada-ntreagă
S-achicăsească
Cari easti-armânlu
Şi Fara-armânească.

 

Tr-a noastră limbă
Ş-tr-a noastră Fară,
Asândză-armânlu
Prindi tra s-moară!

 

Nu plângeţi mame
Şi nu jeliţi
Că fug feciorii
Şi ies comiţi!

 

Şi paloş şi durdă
De-acum să grăiască,
S-audă toţi  grecii
Şi să se-ngrozească!

 

Elada-ntreagă
Să recunoască
Ce-i aromânul
Şi ginta-armânească.

 

Căci pentru limbă,
Pentru-a lui Fară,
Azi aromânul
E gata să moară!

 

Eposul popular a imortalizat figurile câtorva căpitani de armatoli din această neagră perioadă a istoriei aromânilor din Balcani, ca Gheorghe Mucitani zis Hasap, din Cruşova, Mihali Handuri, grămostean de la Livezi, Cola Nicea şi Muşa Darlaiani din regiunea Veriei. Ei sunt cei care l-au capturat, l-au judecat şi l-au condamnat la moarte, spânzurându-l de creanga unui nuc la Bladova – un sat bulgăresc de lângă Edessa – pe fiorosul comandant suprem al antarţilor, Telos Agras.
În această perioadă au apărut şi câteva marşuri populare ale căror versuri şi muzică au înflăcărat inimile tineretului aromân din Macedonia, dinainte şi dintre cele două războaie mondiale. Menţionez doar titlurile lor: „Aclo Bladova strâ hoară” ( La Bladova lângă sat ), „Duri şi-a noastră-arăvdari” ( Destul şi cu răbdarea noastră ) şi „Noi him a Pindului giońi ficiori” ( Noi suntem ai Pindului viteji feciori ).
Din această scurtă excursie prin folclorul aromân se vede limpede şi fără putinţă de tăgadă că aromânii, de la apariţia lor în istorie şi până azi s-au considerat totdeauna Armâni şi Rumâni sau Rămăni, indiferent de denumirile date de străini, având conştiinţa clară că ei sunt o etnie aparte, distinctă şi de greci, şi de slavi, şi de albanezi, şi de orice alte popoare cu care au convieţuit de-a lungul vremii şi în mijlocul cărora se află şi astăzi într-un număr destul de mare, încât însuşi Consiliul Europei le-a recunoscut existenţa prin decizia 1333 din iunie 1997.
 
 

Lucrare prezentată la Simpozionul „Perenitatea Vlahilor în Balcani” – Constanţa, 23-25.08.2002  © Dr. Ion Zeana

Advertisements