Gheorghe Zbuchea: Constantin Papanace, repere pentru o necesară biografie legionară

Constantin Papanace (1904 – 1985)

Într-una din zilele lunii decembrie a anului 1940, generalul Ion Antonescu a avut o întâlnire pe problemele aromânilor cu o delegaţie din care făceau parte academician George Murnu, N. Batzaria, dr. Petraşnicu, P. Papacostea şi C. Papanace (ultimul fiind, în acelaşi timp, membru al guvernului şi purtător de cuvânt al delegaţiei aromâne). Se discutau probleme legate de situaţia aromânilor din Balcani şi reacţiile celor din ţară. C. Papanace pleda energic pentru consângenii săi, ajungându-se în pragul unei situaţii explozive în momentul în care generalul I. Antonescu le-a declarat celor prezenţi: “Şi apoi trebuie să stiţi că şi eu sunt de origine macedoneană”. Pentru a detensiona situaţia, Nicolae Batzaria, cunoscutul autor, dar şi fost ministru, precum şi senator în Turcia şi România, a intervenit: “Apoi faţă în faţă stau două butoaie de pulbere”. Era o remarcă ce dorea a prezenta două personalităţi aflate în dispută.

 

Nemeritat con de umbră

Dacă prima dintre acestea este arhicunoscută, a doua se află în continuare într-un nemeritat con de umbră, de ignorare chiar. În legătură cu guvernarea comună Ion Antonescu-legionari, în perioada de după 6 septembrie 1940, până la evenimentele din 21-23 ianuarie 1941, au avut loc două procese. Primul s-a desfăşurat în 1941. Atunci, fostul ministru subsecretar de Stat de la Finanţe, Constantin Papanace, a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. Cinci ani mai târziu, în procesul intentat mareşalului Antonescu şi colaboratorilor săi, între cei 24 de inculpaţi, pe poziţia 20, se afla acelaţi C. Papanace. În sentinţa pronunţată de “Tribunalul Poporului”, la 17 mai 1946, în sarcina lui C. Papanace se reţineau nu mai puţin de cinci “crime” de dezastrul ţării, “prin săvârşirea crimei de război”, pentru care era condamnat la moarte şi la confiscarea “tuturor bunurilor sau drepturilor aparţinând şi descendenţilor condamnatului”. Nici una din sentinţe nu a fost până acum anulată.

Astăzi, despre cel condamnat în acele procese se ştie foarte puţin, şi doar de către cei ce au studiat în amănunţime istoria Mişcării Legionare de după 1930, sau de către cei ce se ocupă de trecutul mai îndepărtat al aromânilor. Este adevărat că în ultimul deceniu, mai ales prin grija fratelui său mai mic şi executor testamentar, Carol Papanace, au fost tipărite (în tiraje reduse şi greu accesibile) nu mai puţin de 10 volume din scrierile lui C. Papanace, axate pe două teme majore: istoricul Mişcării Legionare, în plan doctrinar şi al acţiunii practice şi istoria aromânilor. Acestea sunt: Evocări; Gând şi faptă legionară; Cazul Horia Sima şi Mişcarea Legionară (ultima discuţie încordată avută cu fostul comandant); Fără căpitan; Conducerea în a doua prigoană; Eminescu. Un mare percursor al legionarismului românesc; Spre o democraţie social-creştină; Mişcarea legionară şi macedo-românii; Fermentul aromân (macedoromân) în sud-estul european; Reflexii asupra destinului istoric şi politic al aromânilor; Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedoromâni; Mărturiile lui Constantin Papanace. Un document al cauzei aromânilor.

Un fost colaborator, şi singurul (exceptând pe editorul Carol Papanace) care a schiţat biografia consângenului său, dr. Ionel Zeană, exprima lapidar locul lui Constantin Papanace: “Este cel mai strălucit element pe care l-a dat tânăra generaţie de intelectuali aromâni din perioada interbelică. În ciuda vitregelor condiţii istorice, înfruntate cu bărbăţie şi demnitate, el s-a afirmat nu numai ca o mare personalitate politică în cadrul Mişcării Legionare, dar mai ales ca un mare gânditor, publicist, scriitor şi cărturar de înaltă ţinută patriotică, morală şi intelectuală”. Erau schiţate cele două componente fundamentale ale activităţii, în fond ale vieţii acestui vlăstar al românismului din Pind.

Componenţa legionară a biografiei sale a fost şi este în egală măsura puţin cunoscută şi extrem de contraversată din cauza evoluţiei raporturilor din conducerea Mişcării Legionare, dintre Horia Sima şi C. Papanace, fiecare avându-şi, uneori la fel de vehement, partizanii şi detractorii. Nu avem nici documentarea, nici pregătirea, nici apetenţa de a discuta probleme de istorie ale ML şi doctrinei legionare. Oricum, o adevărată istorie a Mişcării Legionare, inclusiv a participării la fluxul istoriei româneşti, în special în perioada septembrie 1940-ianuarie 1941, este nescrisă încă. Evident că materialele aflate în bogata arhivă rămasă de la C. Papanace şi împrăştiată în fonduri din Bucureşti, Freiburg, Paris, Madrid trebuiesc neapărat luate în consideraţie. Pe baza unor astfel de materiale şi a experienţei directe a participării din 1930 şi până spre finele vietii, C. Papanace a alcătuit o lucrare, în manuscris, şi ea împrăştiată în mai multe locuri, de aproape 2000 de pagini, despre istoria Mişcării Legionare, în care a fost mai multe decenii comandant, figură marcantă şi chiar, în câteva rânduri, conducător efectiv.

C. Papanace s-a născut la 15 septembrie, la Veria, în Macedonia istorică, locuită pe vremuri masiv de aromâni. Bunicul său, preotul Atanasie Papanace, a îndrăznit a face slujba în limba aromânilor, căzând, în 1906, victima bandelor naţionaliste greceşti. Tatăl său, Ioan (Enache) Papanace, pentru activitatea sa din Macedonia în slujba cauzei româneşti, a fost arestat şi deportat, scăpând cu viaţă numai datorită unei energice intervenţii a statului român. În 1913, în ţară, a fost voluntar în armata română, întorcându-se, apoi, o vreme, în locurile de baştină, având în final patru fete şi patru băieţi.

Constantin Papanace, după terminarea studiilor primare în orăşelul natal, a devenit elev al şcolii comerciale române din Salonic, instituţie de tip liceal, finanţată de statul român. A început studiile în 1916, după care şcoala a fost închisă, astfel că a absolvit cu brio abia în 1925. A fost coleg cu o serie de alţi aromâni, dintre care amintim pe Iancu Caranica (“Nicadorul”), Grigore Pihu, Sterie Ciumetti etc.

Calităţi remarcabile

La sfârşitul primului război mondial, în condiţii complexe, valuri de aromâni s-au îndreptat spre ceea ce ei considerau atunci a fi “ţara lor”. Pe unul dintre primele vase ce aducea colonişti se afla şi tânărul absolvent al liceului comercial din Salonic. Ulterior, într-o primă emigraţie avea să se afle şi familia lui, care s-a stabilit în Cadrilater, pentru ca, în 1940, să se deplaseze într-o nouă emigraţie.

Tânărul, dotat intelectual, cu multe calităţi, a devenit student al Academiei Comerciale din Bucureşti. Pentru a se întreţine s-a angajat funcţionar bancar. Calităţile sale au fost remarcate de o serie întreagă de profesori, între care Virgil Madgearu, care şi l-a dorit doctorand. Între 1930 şi 1938, C. Papanace a fost funcţionar în administraţia financiară în Bucureşti şi Călărali (unde a fost mutat disciplinar în 1934).

Imediat după venirea în ţară, C. Papanace a început să se implice în diverse acţiuni legate de situaţia aromânilor colonizaţi în ţară şi cărora, nu o dată, autorităţile guvernamentale le făceau diverse greutăţi. Atunci a început şi activitatea sa publicistică din ce în ce mai bogată, desfăşurată până la capătul vieţii atât în ţară cât şi peste hotare (a fost chiar întemeietor al câtorva publicaţii, precum Armatolii, iar la sfârşitul lui 1940, a avut responsabilitatea politico-ideologică a publicaţiilor legionare Cuvântul şi Buna Vestire). Tot atunci, în 1927, a cunoscut pentru prima dătă, pentru convingeri politice naţionaliste, detenţia, fiind arestat şi închis la Văcăreşti. Trei ani mai târziu, împreună cu un grup de tineri studenţi şi intelectuali aromâni, a fost din nou arestat. în duba ce-i ducea la închisoarea Jilava, la întâlnit prima dată pe Corneliu Zelea Codreanu, cu care a fost apoi închis în subteranele de la marginea Bucureştiului. “Întâlnirea din dubă”, dubă cum o numeşte în memoriile sale, i-a marcat întreaga existenţă. A devenit membru al Gărzii de Fier, ca exponent fruntaş al aşa-zişilor macedoneni, una dintre cele mai active grupări ale Mişcării Legionare. Treptat a devenit consilier intim, mereu consultat, al Căpitanului, aşa cum acesta a şi mărturisit-o în formă tipărită.

După asasinarea lui I.G. Duca de către doi dintre cei mai apropiaţi prieteni şi colaboratori ai lui C. Papanace, Doru Belimace şi Iancu Caranica (alt prieten, Sterie Ciumetii, a fost atunci asasinat), a fost din nou arestat şi deţinut la Jilava. În 1937 a fost ales deputat de Caliacra, nereuşind să-şi exercite mandatul din cauza instaurării conducerii dictatoriale a lui Carol al II-lea. În primăvara lui 1938, C.Z. Codreanu a fost arestat vremelnic împreună cu mulţi dintre fruntaşii Mişcării Legionare.

Aflat în ilegalitate timp de aproape un an, C. Papanace a jucat un rol însemnat în viaţa legionarilor. În vara lui 1938 a fost conducătorul comandamentului legionar, adăugându-i-se, apoi, asistentul universitar V. Cristescu şi profesorul de liceu Horia Sima. După asasinarea lui C.Z. Codreanu, a fost nevoit să ia drumul primului exil. În februarie 1939 trecea frontiera ajungând la Berlin. A avut, aproape un an şi jumătate, un rol însemnat în nucleul de conducere al legionarilor adăpostiţi de Hitler. A continuat, oarecum paradoxal, o situaţie mai veche: C. Papamace apărea destul de rar în public şi erau destui de puţini cei care cunoşteau atunci ca şi mai târziu, adevăratul său rol şi pondere în Mişcarea Legionară. Nu lipseau nici cei care l-au considerat chiar o eminenţă cenuşie.

Evenimentele de la începutul lunii septembrie 1940 l-au surprins departe de ţară. De altfel, atunci, ca şi mai târziu, el şi-a exprimat constant părerea că Mişcarea Legionară nu era pregătită să preia puterea, iar o colaborare cu Ion Antonescu nu putea avea durabilitate. Poziţia sa în cadrul Mişcării, ca şi priceperea în domeniul financiar-bancar, au determinat numirea sa în echipa guvernamentală, formată la 14 septembrie 1940, ca ministru subsecretar de Stat la Finanţe. În domeniul strict de care răspundea, a dat dovadă de pricepere, consecvenţă şi onestitate. A instaurat ordinea, a recuperat însemnate sume cuvenite statului, a stopat risipa. La plecarea sa din minister, a lăsat o rezervă de 5 miliarde franci, opera sa fiind continuată pe aceleaşi coordonate de noul subsecretar de Stat, marele intelectual Mircea Vulcănescu.

Înlocuitorul lui Sima?

Foarte repede însă a devenit evident pentru mulţi, inclusiv pentru generalul Ion Antonescu, locul şi rolul lui C. Papanace în mişcarea din care făcea parte. Astfel, a început să fie invitat adesea la şedinţele restrânse ale guvernului. L-a însoţit pe şeful guvernului, în noiembrie 1940, în vizitele acestuia la Roma şi Berlin. În capitala germană, Ion Antonescu a putut constata înalta preţuire de care se bucura C. Papanace în cercurile germane, precum şi larga viziune politică şi culturală a celui care a început să-i devină tot mai des interlocutor. Există o serie de elemente care vin în sprijinul tezei mai demult emise că, în decembrie 1940-ianuarie 1941, Ion Antonescu se gândea la o înlocuire a lui Horia Sima, pe care el însuşi îl numise, de altfel, printr-un act legislativ, şef al Mişcării Legionare. Se pare că Ion Antonescu avea atunci, inclusiv în zilele de 21-23 ianuarie 1941, în vedere pe C. Papanace. În zilele fierbinţi din ianuarie 1941, C. Papanace a fost adăpostit de organisme germane, care i-au împiedicat contactul cu Ion Antonescu şi l-au transferat în Germania. A început, astfel, al doilea exil, la Salo, pe malurile lacului La Garda, din nordul Italiei, şi care a durat până la moarte.

Între 1941-1945, s-a aflat în mai multe lagăre, la Burgenbruck, Buchenwald, Dachau, Spandau. O vreme, după evenimentele de la 23 august 1944, s-a aflat la Viena, unde a refuzat categoric să se implice în activitatea Comitetului naţional şi a guvernului condus de Horia Sima, după care şi-a găsit adăpost în Italia. În ianuarie 1943 a fost numit în conducerea restrânsă a mişcării Legionare, situaţie care s-a repetat 11 ani mai târziu.

În exil, după 1945, patru decenii la rând, C. Papanace a desfăşurat activităţi pe mai multe planuri. Ca militant, s-a implicat direct în viaţa Mişcării Legionare, dar din ce în ce mai puţin. Conform şi vocaţiei sale, a devenit din ce în ce mai mult un doctrinar. Astfel a început să redacteze, mai întâi sub formă de scrisori şi broşuri apoi în volume, Orientări pentru legionari. A alcătuit o serie de scrieri de doctrină legionară, precum: Concepţia de viaţă şi stilul de luptă legionar, Îndreptar legionar în exil etc. Apoi a început să publice o serie de lucrări privind trecutul românesc, diversele personalităţi şi figuri pe care le-a cunoscut. Astfel a publicat Destinul unei generaţii (geneza şi urmările lui 10 decembrie 1922). În acelaşi context se situa şi evocarea poetului naţional Eminescu. Un mare percursor al legionarismului românesc. În scopul editării şi difuzării acestor lucrări, a iniţiat colecţia “Biblioteca Verde”, în propria sa editură, “Armatolii”, de la Roma, în care a publicat şi alţi autori, ca de exemplu Nae Ionescu, Ion I. Mota etc.

Din ce în ce mai mult însă, preocuparea principală a lui Constantin Papanace începea să devină una legată, în modul cel mai direct, de ramura românismului sud-dunărean din care el însuşi făcea parte. Această preocupare s-a materializat atât printr-o acţiune practică în plan politic, cât şi în redactarea unor lucrări ca urmare a unei ample investigaţii de cercetător.

Din arhiva sa, selectăm doar câteva din intervenţiile sale politice. în două rânduri, de exemplu, în cursul anului 1948, se adresa regelui Mihai, solicitându-i sprijinul în vederea ajutorării ramurii balcanice a românilor. Arăta, astfel: “Crâncena încercare a destinului prin care trec ţara şi poporul român face ca toţi românii, oriunde s-ar găsi, să-şi strângă rândurile şi să-şi amplifice toate energiile pentru apărarea neamului întreg. Din acest simţământ de legitimă apărare porneşte gândul nostru de a vă semnala extrema gravitate a situaţiei dezastruoase pentru românii din munţii Pindului, care, deşi atât de îndepărtaţi de fraţii lor din ţară, trăiesc aceeaşi tragedie, suportând împilarea cumplită a dictatorului Marcos. Tragedia acestor români din Pind este cu atât mai dureroasă cu cât se pare că nu este privită cu spirit de justă înţelegere nici măcar de lumea anticomunistă din Grecia, ţară faţă de care aceşti români s-au dovedit întotdeauna nu numai cetăţeni leali, dar şi devotaţi sprijinitori prin muncă, mintea şi bravura lor”.

Cu altă ocazie arăta: “Credem, Majestate, că faţă de marea primejdie euro-asiatică, manifestată sub forma panslavo-comunistă, care ameninţă popoarele din Balcani, singura salvare nu se poate găsi decât în solidaritatea şi frăţia acestor popoare. Este momentul când toate asperităţile din trecut, care duc la discordie, trebuie să dispară şi să fie cultivată numai partea pozitivă care creează climatul înţelegerii. Substratul comun elino-traco-ilir, care stă la baza tuturor popoarelor balcanice, şi evoluţia istorică comună, cu tradiţii milenare, sunt factori care pot înlesni considerabil procesul de apropiere şi colaborare între aceste popoare. În cadrul acestei solidarităţi balcanice, şi elementul aromânesc, răspândit pe întreg cuprinsul Peninsulei, şi-ar vedea mai bine garantate aspiraţiile sale naţionale”. În acelaşi context, C.Papanace s-a adresat în două rânduri lui Trygve Lie, secretar general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, în 1949 şi 1951. începând din 1954 a participat direct sau cu materiale la congresele FUEV ale minorităţilor europene. În 1959, în cadrul Institutului român de la Freiburg a iniţiat o vastă acţiune pentru aromâni, care s-a materializat, între altele, în două volume ale Noului album macedoromân. Tot atunci a alcătuit numeroase scrieri ştiinţifice despre aromâni, publicate în limbile franceză, germană, engleză şi, evident, română. Menţionăm câteva: Mica antologie aromânească; Pro Balcania; Considération sur l’union balkanique et la solution des problèmes religieux de ce secteur européen; L’origine et la conscience nationale des aroumains (la terreur grecque en Macédoine); La persécution des minorités. Aroumains et valaques dans les pays balkaniques; Le droit d’asile politique et la problème des minorités ethniques opprimes etc. Toate acestea au dus, în final, la redactarea marilor sale sinteze despre conştiinţa naţională şi despre destinul istoric mai vechi şi mai nou al aromânilor, consideraţi ca parte integrantă a aceluiaşi neam întins între Nistru şi Pind.

Constantin Papanace a fost o personalitate complexă în viaţa culturală şi politică a veacului ce se încheie, o personalitate poliedrică care merită a fi cunoscută de contemporani şi de generaţiile care vor veni.

 

 

 

Gheroghe Zbuchea

© 2000 Dosarele Istoriei, 1 Septembrie , 2000