Steliana Duliu-Bajdechi: Povestea unui dans – Ceamcu

Iu hiți bre gioni cu anami[1]

(fragment dintr-un viitor roman)

…………………………………………………………………………………………………….

      Am ajuns acasă la bunici, erau adunaţi deja toţi fraţii mamei, cu familiile lor.  Ca de obicei, Maia făcuse vârî doauă piti[1],  pe masă mai erau nişte  ardei copţi, puţin iaurt, ceva brânză,  şi doar o sticlă de vin, pentru că acolo, la bunica, întotdeauna se bea cu măsură.

      Mai erau câteva persoane în vârstă, îmbrăcate sobru, discutând în limba pe care nu puteau să o uite şi pe care eu refuzam pe atunci să o vorbesc, deşi o înţelegeam. Recunosc, mi-era ruşine!  La joacă, afară, aş fi fost ţinta ironiilor copiilor din cartier.

      Acum însă înţeleg că, în acea memorabilă zi,  Papu se hotărâse să  ţină tuturor o lecţie de minimă demnitate,  pentru copii lui,  pentru nepoţi: să nu existe nicio jenă în a-ţi cinsti neamul şi de a vorbi în limba maternă.

Şi, pe rând, bătrânii şi bătrânele prezente au început să depene poveşti de demult. (Poate că nu erau mai în vârstă de 60 de ani, dar, pe atunci, mi se păreau matusalemici).  Ştiu că pare ceva ireal, dar, exact aşa s-a întâmplat!

Erau poveşti despre libertate, despre luptele cu stăpânitorii turci, despre curaj, despre puterea de a rezista, despre dârzenie şi aşteptare… Nu le-am  ţinut  minte, dar am aflat mai târziu că mama le-a notat într-un caiet.

      Ce îmi amintesc cu precizie este că, la un moment dat,  Papu a început să joace Ciamcu…Pentru mine era un dans ciudat, cu mişcări stranii, pe una dintre acele melodii tânguitoare: o fluturare de mână, ca şi cum ar da la o parte ceva ce îi stătea în drum şi îl incomoda,  o aplecare pe spate, ca şi când ar dori să privească albastrul cerului, câţiva paşi energici, dar aproape în acelaşi loc, ca şi cum ar fi fost ţintuit acolo, în punctul unde începuse dansul.  Şi, lângă el, un alt bărbat, puternic, ce îl ţinea de mână, ca el să poată face toate acele acrobaţii.  La un moment dat, pe melodie, s-a auzit cum interpretul a strigat cu-cu. Mi s-a părut amuzant şi am râs.  Papu s-a uitat la mine cu înţelegere, ştiam că urmau explicaţiile  şi chiar aşa s-a întâmplat.

      “Feată ńică, va ţ’aspun tora isturia a cânticlui”[2], a spus el şi s-a aşezat. Obosise…

      Ieara unâ oară, un armânu, un gioni pirifan,  Steryiu [3](cred că alesese intenţionat acest nume, care era varianta masculină a numelui meu, Striyiana-Steliana)… Şi …a urmat o legendă de neuitat!

       Iar eu vă voi spune povestea în româneşte…

 

   (Xiroulivad, la inceput de secol XX)

 

    Trăiau odinioară, pe vremea stăpânitorilor turci, pe piscurile înalte ale Munţilor Pind, mai mulţi păstori, care vorbeau o limbă diferită de limbile greacă sau turcă pe care le auzeau în satele de la câmpie. Conducătorii lor se numeau celnici şi aveau nenumărate turme de oi. Oamenii aceştia trăiau acolo  de pe vremea Imperiului Roman…Fiecare, pe câte un versant de munte. Vara, urcau aproape de  cele mai înalte vârfuri, iarna coborau către şes, acolo unde îi aşteptau  bătrânii, femeile şi copiii. Tinerii stăteau pe lângă ei, gata să înveţe din poveţele lor, din experienţa lor. Erau viteji şi iubeau libertatea.

     Într-o zi de vară, un tânăr păstor, pe nume Steryiu,  porni să coboare muntele. Avea de trecut  peste o punte şi pe un drum foarte pietros şi se grăbea. Urma să se întâlnească cu alt armân, să strângă turmele şi să le dirijeze spre un alt versant.

       Deodată,  exact în  locul  în care începea cărarea îngustă, îi apăru în faţă un turc. Purta  veşminte alese, semn că  nu era vreun sărăntoc şi avea la brâu un iatagan mare. Părea uşor dezorientat, se rătacise probabil de ceata lui de arnăuţi, dar atitudinea îi rămăsese sfidătoare.

      -Vlahule, închină-te în faţa mea, eu îţi sunt stăpânul!

    Steryiu era greu de supus;  mândru şi neînfricat sfida pe oricine şi orice încercare de a-l umili. Aşa că se înclină, dar în sens invers, adică, lăsându-se pe spate!

      -Vlahule, cum îndrăzneşti, nu vezi că eşti un biet păstor, cu haine şi încălţări prăfuite?!

      Iar Steryiu începu să-şi aranjeze hainele şi simulă că-şi potriveşte ciucurii de la ţâruhii[4].

      -Vlahule, eşti prea sfidător, pleacă din faţa mea!

     Steryiu, începu să facă nişte paşi, simulând o alergare, cu picioarele aruncate ciudat, înspre înainte,  rămânând totuşi pe loc…

      Furios de-a dreptul, turcul îi spuse trăgând iataganul:

     -Eşti un caraghios, nu vezi că eşti singur, ca un cuc, îţi voi tăia capul într-o clipită! (Acum, să fim sinceri, crime de acest fel, oricum şi oricând, nu puteau fi făcute fără ca să nu se declanşeze o răzmeriţă, iar turcul ştia prea bine acest lucru, numai de o revoltă a vlahilor nu avea nevoie  Paşa din Ianina)

     Iar armânul nostru  deschise gura pentru prima dată şi îi spuse turcului, pe limba lui:

     -Da, aşa e, sunt singur, ca un cuc! Şi începu să strige uşor: “Cu-cu, cu-cu!”.

    Atunci se ivi dintre brazi un alt armân, Cola, care se apropie de cei doi şi îl prise de mână pe tânărul Steryiu. Cei doi cuci din Munţii Pind făcură front comun în faţa arogantului stăpânitor.

    De undeva, de departe, clopotele oilor intonau o melodie: ding daga dang, ding daga dong…Acelaşi ritm pe care îl are  dansul numit “Ciamcu” de azi.

……………………………………………………………………………………………..

   Cum s-a terminat această întâmplare, povestea nu ne spune.  Papu ne-a explicat doar că aşa s-a născut dansul acela ciudat, numit Ciamcu, simbol  al curajului de a-i sfida  pe stăpânitori, al spiritului liber. Căci aplecarea aceea pe spate este un protest în faţa gestului de plecăciune,  este alegerea libertăţii de a privi cerul şi de a nu te supune, cu orice risc, iar picioarele azvârlite în sus, ca şi cum ar alerga,  rămânând totuşi pe loc, semnificând îndârjirea de a nu ceda, cu niciun chip, nicio palmă de pământ.

…………………………………………………………………………………………………….

    De atunci am privit cu alţi ochi acest dans. Mai târziu am aflat ca este rezervat doar băieţilor… Nici nu m-aş imagina dansându-l cu atâtea acrobaţii. Ca fată ar trebui să joc cât mai dreaptă, mai sobră, doar cu o uşoară unduire a trupului, niciodată aplecată…

…………………………………………………………………………………………………

    Poate că nu v-aş fi spus niciodată povestea, dacă, în urmă cu câteva luni, nu ar fi avut loc o altă întâmplare, de un umor dulce amar. În februarie 2012, la Constanţa  s-a organizat  un târg culinar, cu produse aromâne, cu ocazia Lăsatului de Sec.

    Am postat cateva fotografii pe Facebook.  Cineva,  (nu din România) vizibil deranjat de chestiune m-a întrebat ce-i cu mâncărurile astea aromâne, că nu a auzit niciodată despre ele şi nici despre acest popor, că specialitătile prezentate ar apartine totuşi altor neamuri. I-am răspuns că, acolo, în munţi, unde trăiau,  trebuie să fi mâncat şi ei câte ceva,  de au devenit atât de vizibili, de puternici şi pentru unii atât de incomozi.

    De mâncat, au mâncat, de trăit au trăit, au iubit, au creat  şi lucrurile acestea ar trebui să fie cunoscute nu numai de ei ci şi de alţii.

 

© Steliana Duliu-Bajdechi

 

P.S. Sunt sigură ca Steryiu a fost un personaj real, că a devenit căpitan şi s-a implicat puternic în lupta de eliberare  de sub jugul otoman, a popoarelor din Balcani.

(Iani Sterghiuli, bunicul meu, în costum de sărbătoare. Fotografie din 1923)

---

[1] Vreo două plăcinte

[2] Copilă, o să îţi spun acum povestea cântecului.

[3] Era o dată un tânăr mândru, pe nume Steryiu, se citeşte Sterghiu

[4] Încălţări pe care le purtau păstorii

---

[1] Unde sunteţi voi tineri vestiţi!